Like Adam in chains, I want revenge

Nu am o tinta anume. Picioarele mi se supun strazilor, ma duc in directia indicatoarelor din capul meu. Ochiul nu vede nimic deosebit, si incet realizez ca sunt submersibil. Nu mi-am dorit imersiunea asta niciodata. Insa, fiind atat de coplesitoare, e cam greu sa te tii la suprafata. Rezist insa cu stoicism. Imi place uneori sa ma consider o mica victima inocenta a unor imprejurari ciudate, chiar daca stiu ca sunt un luptator de cand m-a facut mama. Imi place sa ma consider inlantuit, desi sunt atat de liber cat imi doresc.

In fapt, sunt un manipulator stralucit. Imi setez mintea in ritmul in care mi-o cere conjunctura, imi analizez cu sange rece alternativele, imi cantaresc cu o rabdare de Sisif deciziile. Imi place sa imi vad solutiile tapetate, si imi culeg laurii cu o discretie opulenta. Nu caut sa fiu iubit, nu caut sa fiu supraapreciat, nu caut absolvirea. Vreau doar sa fiu.

Nu ma sperie barierele. Le trec cu vederea. Si daca nu pot sa le trec cu vederea, le daram cu o dezinvoltura agasanta. Cred ca e genetic, nu i-am vazut vreodata pe ai mei sa se impiedice de ceva.

Esecurile nu exista pentru mine. Nimic, niciodata, nu esueaza cu adevarat, pana nu iti recunosti infrangerea. Si cei care isi recunosc infrangerile nu merita sa aiba vreodata succese. Eu nu le recunosc. Pasesc putin in spate, recalculez traiectoria, imi iau avant, si ma indrept mai sigur catre reusita.

Singurul lucru care ma scoate din minti sunt lanturile. Libertatea mea nu cunoaste lanturi, nu suporta stransoarea. Nu am privit niciodata lumea prin ochiul de lumina al unei zale, nu mi-am simtit vreodata carnea infectata de rugina lor. Au incercat. Cu totii, la un moment dat, au incercat sa ma puna in lanturi. Au reusit? Nu au reusit? Nu stiu. Stiu doar ca sunt la fel de liber ca si ieri, ca si alaltaieri, ca si anul trecut, si ca si maine.

Si vreau razbunare. Vreau ca toti cei care si-au dorit sa ma opreasca, sa simta pentru 5 minute amorteala lantului. Paradoxal, nu fac nimic pentru asta. Nu am miscat un deget sa ii ingradesc. Insa, in ingustimea lor, fara exceptie, se inlantuie singuri.

E clar. Azi nu e ziua cand sunt o mica victima...

Supradoza (?)

Suntem construiti genetic sa cautam compania oamenilor viciati, in special a celor cu aceleasi vicii ca noi.Greu ii mai poti spune "hobby" in clipa in care-ti devine o preocupare aproape permanenta, peste tot vezi numai cadre, lumini, umbre sau oportunitati.

Si atunci incepi sa te uiti in jur, sa ii analizezi pe toti, si sa observi ca, odata ce i-ai reperat pe toti, prezenta "viciului" devine considerabil mai pregnanta. Fiecare vine cu doza lui de-acasa si inainte sa iti dai seama, ai adunat o cantitate indeajuns de mare incat poti sa o dai in supradoza intr-o fractiune de secunda.

Timpul se contracta, esti mereu pe fuga, mereu in cautare, ochii isi maresc apertura instinctiv, secundele ti se masoara in timp de expunere, degetul iti tremura. Esti ISO de sus pana jos. Te sperie oarecum, insa stii prea bine ca nu mai ai cum sa iti opresti porninirile.

Singurul comfort pe care il ai cand simti ca iti pierzi firea, e cel de langa tine, care freamata la fel ca tine...

Scafandru ... ? O_o

Unde dracu' o sa ajungem? Doar mie mi se pare ca totul accelereaza in jurul meu? Chiar trebuia sa ma fac mare? Pe de alta parte, acum cand sunt 'mare', am ajuns sa fiu ce mi-am propus atunci cand eram mic? Mama mi-a spus ca vroiam sa ma fac scafandru. Se pare ca nu m-am abatut prea mult de la planurile mele din copilarie, caci am ajuns, scufundat intr-un ritm de viata infernal. Parca nu mai ai timp de nimic. Si vad asta si in jurul meu. Nimeni nu are timp, toata lumea e ocupata. Iesirile se planifica cu zile bune inainte. Pe mail, evident ca de stat in telefon n-are nimeni vreme.

Dar, oare nu e prea mult cand incepi sa-ti planifici si "pierdutul de vreme"? Oricum, macar la "planninguri" ne pricepem pentru ca am reusit sa facem EXACT ceea ce ne-am propus. Am dat de un parc, plin de copii atat de fara griji incat decorul parea aproape ireal. Efect revitalizant garantat.

Cred ca de fapt vroiam sa urez tuturor o saptamana cat mai buna si linstita si nu stiam cum. Auzi la el,... "scafandri" ... ? O_o

Sunday-Grain

Imi dau seama ca nu e un mod extraordinar sa-mi incep experienta de blog cu asta, dar e chiar ceea ce am in minte acum si mie mi-a placut intotdeauna sa spun ce gandesc:

Duminica a fost o zi cam proasta pentru mine. Motivele exacte sunt mai putin importante. Ma scuzati. Am spus "cam". Vroiam sa spun "foarte". In orice caz, incerc sa ma adun si sa ma fac util. Dupa o curatenie rapida dau fuga si la niste cumparaturi (sa nu-mi moara de foame taratoarele de prin bucatarie). Dupa o groaza de chestii necesare, in ultima clipa, la casa pun mana si pe o ciocolata. Nu ma mai chinui sa o pun in plasa si o var in buzunar.

Simteam ca inebunesc in casa. Hai la pozat. E cam inorat, dar merge. Parcul copiilor. Agitatie moderata. Copii mai mici, mai mari, cu parinti. Incerc putin candid. La un moment dat imi caut capacul de la obiectiv in buzunar si simt ceva mare si plat. CIOCOLATA !!! Atunci mi-am spus: "Uite ca ziua mea nu este CHIAR atat de nasoala. NASOALA ar fi daca m-ar opri acum un politist sa ma intrebe ce caut cu un "tun" de 300mm si o ciocolata in buzunar in parcul copiilor !"