Limite si zgomot

Citeam intr-o carte de-a lui Brooks Jensen ca abaterea de la reciprocitate nu este o lege a fizicii, ci un esec al producatorilor de filme foto. Si mi s-a parut o observatie geniala. Nu mi-am pus niciodata aceasta problema, dar cred ca tindem sa facem chestia asta. Acolo unde ne simtim depasiti de situatie sau limitati, inventam reguli si legi, dupa care pretindem ca din cauza acestora nu putem 'trece mai departe'. Probabil cel mai important lucru pe care trebuie sa-l faci pentru a-ti depasi limitele este sa ti le cunosti intai. Iar pentru asta ai nevoie de o introspectie profunda. Ceea ce este, din nou, foarte greu de atins. Cel putin pentru mine. Simt foarte multa galagie in jurul meu. De multe ori parca nu ma mai aud. Doar zgomot si bruiaj. Net, alergatura, intalniri, seminarii, job, excursii, facebook, concerte, shoot-uri, chefuri, eventuri.

Am ajuns sa apreciez cele cateva ore pe care a trebuit sa la petrec intr-un avion. Am avut ocazia sa stau 'eu cu mine' si sa fie 'lniste'. Niciun device, niciun net, niciun chat, niciun photoshop, nimic. Doar o carte si multa liniste. Si mi-am dat seama cat de mult mi-a lipsit sa stau de povesti cu mine. N-am ajuns la nici o concluzie definitiva, dar nu era asta ideea oricum. Mi-a parut bine sa ma aud.

Cateodata...

... te imbolnavesti, te lasa masina, contul e gol, ramai fara scule, pana si modelul de backup anuleaza, te trezesti intr-o noapte ascultand povesti despre pisicutze parasite si KFC si ti se pare ca tot universul se pisa contra vantului tau si invinge. Cateodata se merita toate astea...

Fotografia care nu exista

Nu credeam sa ajung vreodata sa postez o fotografie pe care nu am facut-o. Suna ciudat? Este!

Am iesit in martie in cautarea unui castel din Caras. L-am gasit. Singura lui 'mica' problema a fost ca se invecina cu niste consateni manelizati si berificati bine de tot. Drept pentru care ne-a fost destul de greu sa ne desfasuram pe acolo.

Dar a fost bine. Am tras putin si cu folos. Cand sa plecam, soarele-si dorea sa apuna in mod artistic si-am zis sa profit. Am gasit un cadru frumos cu un gard de lemn si doi copaci care-si proiectau contururile pe cerul aprins. Fixez lumina si-i explic Tominei in mare cadrul si 'pose'-ul. Fac cateva teste si cand sa ne apucam de cadrul efectiv, ne-am trezit asediati cu pietre si injuraturi de catre colegii mai sus mentionati. Si pentru ca eram in inferioritate numerica am hotarat ca o decolare rapida ar fi indicata. Asa am ramas eu fara cadru dar intreg ca sa va povestesc intamplarea.

Cheerio!

Deea?

Imi faceam ordine in calendar si mi-a scapat scroll-ul pana in septembrie 2010, unde in drept cu 1 septembrie aveam scris "Deea?". Acel semn al intrebarii este prezent in permanenta cand programez o sedinta foto cu un model. Niciodata nu stii cand amana, anuleaza sau pur si simplu nu apare.

Dar Deea a aparut, ne-am intalnit in Deva, pe o ploaie enervant de marunta si-am urcat la o cabana in munti. Am asteptat doua zile sa se opreasca ploaia, timp in care era sa luam foc in cabana de la o priza care a transformat jumatate din cabana intr-un spectacol pirotehnic de fum. Noroc ca eram singurii clienti cazati deci camere libere erau la discretie. Plecam cu buzele umflate, o dezamagire profunda si o promisiune ferma de a reveni acolo in 2011 pentru a poza intr-unul din cele mai magice locuri de la noi, si coboram spre defileul Jiului cu sperante de vreme mai buna. Un canion pe care-l ochise Stefan era inundat de ape negre si involburate dar cand am iesit din defileu parca am iesit din Mordor.

Soare si frumos la Targu Jiu de parca toti norii de pe lume s-au lovit de munti si-au ramas acolo. Pierdem ziua pe Cheile Sohodolului printre bolovani si stanci si aterizam spre seara la Severin. Cat mai tarziu posibil pentru ca Oana lua lectii de condus si strazile orasului nu erau sigure in timpul zilei. Stabilim tabara la Cristi, el ne canta la chitara, noi ii intoarcem bucataria cu susul in jos pentru a produce niste clatite cu Pepsi (reteta valceana, cica), pozam pe la Dunare si dupa doua zile de Severin o taiem prin Caras. Pozam pe la cabane parasite, mori de apa si spre seara revenim la Timisoara unde ne asteapta Bob si o noapte lunga-lunga la River Deck.

Mi-a fost foarte greu sa scriu in 2010 si vad ca si acum imi este greu sa scriu despre 2010. Calendarul de anul trecut a fost al dracului de incarcat. Cred ca mi-a fost teama ca daca ma opresc n-o sa mai pot porni, asa ca am alergat non-stop. Nu te poate pune nimic jos daca nu te pui tu, in primul rand. Daca alergi inseamna ca esti in picoare, nu?

Fata cu Parul Rosu

Planuiam sa stau cu capul la cutie in 2011, sa inchei cateva proiecte mai vechi si sa incep altele noi. Dar nu mi-a iesit. Niste oameni minunati cu o micuta cafenea cu iz de galerie mi-au facut o oferta pe care nu am putut sa o refuz: doua expozitii foto personale gazduite de ei in 2011.


"Fata cu Parul Rosu" este prima dintre ele, o colectie nascuta dintr-o colaborare foarte reusita cu un model extraordinar. Am cunoscut-o in 2008 si de atunci ne-am intalnit si am lucrat impreuna de nici-nu-mai-stiu-cate ori, in nici-nu-mai-stiu-cate locuri din tara. Am ales locurile ca sa sublinez in principal doua idei: ca natura a fost EXTREM de darnica cu neamu' asta si ca neamu' asta este extrem de distructiv cu istoria si vestigiile sale. Admiri niste ruine si trebuie sa iti pui in functiune toata imaginatia de care dispui pentru a incerca sa vizualizezi cum arata locul respectiv odata.


Un superb castel cu o poarta impresionanta pazita de doi inorogi impunatori din piatra, impanziti acum de buruieni, sta in paragina cu jumatate din parcul sau transformat in terenul de fotbal al satului. Portile masive sunt prabusite langa santul de aparare, acum, groapa de gunoi comunala. Trei din cele patru ziduri de aparare sunt de mult daramate iar ce-a ramas din curtea interioara a devenit locul favorit pentru mici si gratare al bastinasilor.



Fiecare loc are povestea lui, fie ca e vorba de un fort roman prea putin scos la suprafata, un conac sasesc decrepit sau o vale mioritica proverbiala. Fermecatoare, senzuala si totusi fragila, Fata cu parul rosu m-a ajutat sa spun povestile acestor locuri de mult uitate sau necunoscute vreodata.

Va astept vineri, 25 februarie, la Cafe Tribuna din Arad sa povestim pe indelete despre acestea.

Nuci si alte cele

Nu inseamna ca daca scriu rar o sa o fac si bine. Acestea fiind zise, here goes:

Precum nuca are o relatie speciala cu peretele si aparatul foto are relatii similare cu cateva situatii destul de des intalnite. Mi se pare cel putin penibil sa te afisezi cu aparatul foto la gat, daca nu ai fost platit pentru asta, la:

• Targuri auto, tuning, erotice etc unde e plin de pisicute imbracate mai mult sau mai putin sumar, platite sa stea si sa zambeasca frumos. Apoi sa mergi acasa, urci pozele pe net si de autoproclami pozograf de 'gleimar'

• Parada modei de la mall, unde de obicei curge un rau al inexperientei si al nesigurantei, niste copile care se viseaza pe catwalk-urile de la Milano si Paris. Flash news: degeaba pozezi acolo, asta nu te face fotograf de 'feishan'

• Club sau discoteca, unde, de cele mai multe ori, DSLR-ul este tarat pe post de extensie falica de cateva mii de euro. Va trebui sa-l feresti, sa-l pazesti, un factor de stres inutil. Lasa-l acasa si du-te distreaza-te cu prietenii!

• Nunta sau botez, atunci cand esti doar un invitat. Lasa camera foto acasa. Mai mult ca sigur ca e cineva platit pentru a imortaliza momentele evenimentului si mai mult ca sigur il vei incomoda in a-si face treaba la un moment dat. Nu iti fa un scop in viata din a 'scoate' un cadru cu care sa-l 'umilesti', ocupa-ti timpul simtindu-te bine alaturi de prietenii tai care serbeaza un eveniment deosebit.

To the Dream Makers, I Bow

Dintotdeauna am abordat fotografia ca un mijloc de a transpune un gand, un vis intr-o imagine. Toata latura de fotoreportaj si transpunerea intr-o imagine a unei realitati nu m-a atras niciodata. Cineva mi-a zis ca m-am apucat de fotografie pentru ca nu stiu sa pictez. Aceasta mi-a ramas in cap si m-a facut sa-mi doresc sa creez cadre cu ceva mai mult in ele decat o realitate.

Cand am gandit vernisajul expozitiei "La Serenissima" mi-am dat seama ca voi avea nevoie de mult, foarte mult ajutor pentru a putea crea atmosfera pe care mi-o doream. Doream sa-i fac pe oameni sa viseze, vroiam sa-i teleportez in orasul gondolelor si al muzicii. I-am numit "Dream Makers" pe toti cei care m-au ajutat in demersul meu. O gaşcă de oameni talentati, fiecare in felul lui, de la artisti stradali pana la dansatori profesionisti de talie mondiala. As vrea sa le multumesc tuturor celor implicati pentru sprijinul acordat si tuturor care au fost alaturi de noi in seara de 15 octombrie.

La Serenissima

Partea buna la un proiect fotografic personal este ca nu ai limita de timp. Partea proasta la un proiect fotografic personal este ca nu ai limita de timp.

Nu te alearga nimeni de la spate, dar pe de alta parte, daca nu iti impui niste termene nu vei termina niciodata. Pentru ca tot timpul ar mai fi ceva de adaugat.

Este greu sa spui "gata" pentru ca ai vrea sa mai iei la pila pe aici si pe colo proiectul. Eu am spus "gata" in 2010 fara sa-mi fi impus vreun termen sau o limita. Asa am simtit, ca am un proiect unitar, rotund, de aratat. Am reusit chiar, cu greu sa tin "la saltea" peste jumatate din lucrarile care vor fi expuse. Asa ca, daca va faceti vreme, vineri seara, va astept la Muzeul de Arta din Timisoara pentru vernisajul primei mele expozitii personale de fotografie, "La Serenissima", o incursiune in lumea magica a Carnavalului de la Venetia.

Wake me up...

... when September ends...

[...]

Dupa una din cele mai ciudate saptamani din viata mea, m-am trezit sambata seara, ca dupa un somn buimac, in oras, cinam. Si mi-am spus atunci ca chiar daca e alt oras, oamenii sunt aceeasi. Si probabil ca asta inseamna ca sunt oamenii care conteaza.

Location Scouting

N-am stat chiar degeaba in weekend, desi am urcat la Valiug pentru petrecerea de lansare a www.gasthof-tirol.ro. Aruncati o privire, merita!

Iar pana pe 24, enjoy:

Putina gramatica

Cea mai geniala inventie a limbii noastre este diateza reflexiva. Aplicabilitatea ei se intretese cu insasi esenta natiei noastre vajnice. Cum? Simplu! De cate ori ati auzit "s-a stricat" sau "s-a furat"?

Acu o luna am auzit: "S-a stricat aspiratorul". Adica, saracul, s-a saturat de viata, a cautat o surubelnita, "s-a" deschis si "si-a" sfartecat matele. Sau "si-a" bagat singur degetele in priza de tristete si singuratate. A fost metoda lui sa ceara putina atentie sau companie. A primit-o: un aspirator nou, functional, de doua ori mai ieftin, ca vad ca rata de sinucidere a aspiratoarelor creste alarmant. Acum probabil e gelos ca cel nou chiar functioneaza. N-a protestat prea mult cand l-am lasat langa tomberon si se pare ca si-a facut rapid prieteni noi deoarece pana dimineata isi luase talpasita. "S-a luat" aspiratorul de la tomberon.

Acu vreo doua saptamani aud din nou: "S-a rupt piciorul de la birou". De nervi probabil, ca nu mai lucea "ca-n prima zi". Sau ca am avut tupeul sa-mi pun picioarele pe birou si s-a simtit discriminat.

"S-a pierdut bagajul" Nici nu mai intru in detaliile grafice ale expresiei. Acestea ar include un bagaj cu doua picioare, fugind de stapan, dupa ce s-a saturat sa mai indese in el ciorapii lui nespalati.

"S-a tuns iarba in parc", "s-au vopsit copacii in parc", "s-a asfaltat". In traducere din romana in romana: "cat timp a facut-o altcineva, e bine".

Una mai veche, putin din alte vremuri e "se da lapte/salam/banane". S-ar putea asta s-o inteleg. Erau timpuri in care CHIAR "primeai" cu pipeta bunuri de larg consum sau alimente. Dar exprimarea denota tot o subjugare, o resemnare: "cat ne dau, atata luam si asta e".

Cred ca de fapt este o fuga genetica de responsablititate care a dat nastere acestei forme gramaticale in limba romana si cred ca istoria noastra o confirma.

Si NU! NU exista "curent". Este o chestie PUR romaneasca inventata de ipohondria natiunii!